Ada CODĂU

Este despre dăruire totală, despre aniversări ratate, despre boli specifice. Este despre stres, despre nervi, despre regrete. De cele mai multe ori despre mâncare de la fast food. Despre ambalaje de mâncare semi preparată, uneori despre beţişoare pentru mâncare chinezească, despre un frigider în care când şi când locuieşte doar lumina, pentru că n-ai timp să-l aprovizionezi. Nici n-ai avea de ce, de vreme ce mănânci mai ales în alte părţi decât acasă. E despre cafea. Multă cafea. Foarte multă cafea. Turcească, tare, ideal fără zahăr. Uneori vărsată pe tricou sau pe pantaloni. Sau pe tastatură.

E despre acumulatori care se descarcă atunci când ai mai multă nevoie de ei, despre aparatul foto care nu vrea să facă poza, despre un microfon uitat pe un birou. Despre o casetă defectă, despre divergenţe de opinie la capătul cărora te trezeşti prea supărat sau prea nervos, constatând că, poate, uneori nu merită.

E despre o cămaşă călcată la patru dimineaţa, despre balerinii care se rup în drumul spre o conferinţă de presă, despre facturi niciodată achitate de tine, ci, eventual, de mama sau de tata. De altfel, tu nici nu ai habar despre locul unde ar trebui să le plăteşti. E despre cărţile împrumutate de la bibliotecă şi returnate, după luni de întârziere, de prieteni. Tot ei achită şi amenda.

E despre programări la medic pe care le amâni. Despre expoziţii şi concerte la care nu mai ajungi, deşi ţi-ai dorit asta enorm. Despre pasiuni pentru care nu mai găseşti suficientă energie şi despre frustrare.

E despre prieteni pentru care nu-ţi faci întotdeauna timp şi despre evenimente la care, iarăşi, nu mai ajungi. Despre somnul cu lumina aprinsă, cu o carte sau cu o revistă în pat, cu laptopul deschis. Despre vecini pe care îi saluţi, dar pe care nu îi cunoşti.

Dar este şi despre zeci de ore petrecute lângă oameni care, probabil fără să-ţi dai seama, devin familia ta. Despre zeci şi zeci de telefoane pe care le dai pentru a afla – oricât de desuet ar putea să sune – adevărul sau pentru a publica o informaţie în exclusivitate.

E despre reportaje în care laşi o parte din tine, despre campanii umanitare care te schimbă. Uneori, ele te fac fericit, fie doar şi pentru o zi. Pentru că ai adus în atenţia opiniei publice poveşti care au zăcut ani de zile în întuneric, departe de ochii noştri. E despre oameni pe care reuşeşti să-i ajuţi.

E despre „cine dă primul ştirea” şi despre cel mai citit editorial. Despre cele mai bune prăjituri mâncate în timp ce aştepţi rezultatul alegerilor.

E despre prietena alături de care lucrezi şi care îţi spune că va deveni mamă. Şi că nu e doar un copil, ci doi. Uneori este şi despre fericire, despre râsul necenzurat, venit în cascade. E despre plânsul amânat câteva zile sau doar câteva ore şi care, în final, „erupe”. Despre oameni care-ţi devin prieteni şi despre surse cărora le eşti recunoscător.

Dar e şi despre oameni care nu au tăria opiniilor personale şi care nu-şi asumă o poziţie. Ei sunt cei care îţi îngreunează munca, sursa ta de nervi şi, paradoxal, motivul pentru care te încăpăţânezi să mergi mai departe.

Uneori e despre sincopele bunului simţ şi despre dezamăgire. Despre dezbateri aride, care nu duc nicăieri. Alteori e mai ales despre libertatea cuvântului, despre accesul la informaţie. Din păcate, uneori e şi despre cenzură, despre derapaje morale şi profesionale. Când şi când e despre satisfacţia imensă a unei anchete care spune adevăruri sau despre cea a unui interviu.

Despre dorinţa de a schimba mentalităţi şi de a corecta atitudini. E şi despre „dătători” cu părerea, care ridică statui unor oameni de care n-avem, de fapt, nevoie, dar care par să monopolizeze spaţiul public. E despre partizanat asumat şi despre consecvenţă. Sau nu. Despre trădare şi laşitate.

Despre critici şi despre admiratori. Despre laude şi despre înjurături. Uneori argumentate, uneori gratuite. E, uneori, despre visul unei revoluţii, al unei resemantizări identitare, dar este şi despre confuzie şi rătăcire. E despre „băieţi deştepţi” şi despre oameni cuminţi, cu minte. E despre entuziasmul unui text subversiv, citit de mulţi, înţeles de puţini.

E despre lehamite şi despre speranţa unor timpuri mai bune, în care impostura şi nonvaloarea nu-şi mai fac loc cu agresivitate, cu nesimţire, cu nonşalanţă.

E despre profesori care te învaţă, despre colegi de la care „furi meserie”, dar şi, poate destul de rar, despre mentori pentru care recunoştinţa ta nu găseşte cuvinte să se îmbrace.

Cel mai probabil, din când în când e şi despre compromis. Până unde mergi şi în virtutea căror scopuri. Sau dacă drumul de acum e acelaşi de la început.

E despre toate astea la un loc. Dar mai ales despre foamea, setea, dorul pentru cuvânt şi pentru valorile în care încă mai crezi. E acest „mozaic” pe care, probabil, l-ai alege din nou dacă ai lua-o de la capăt şi care merită, fără îndoială, un loc mai bun. Nu doar în Constanţa.

Jurnalismului,

Cu drag

Material publicat pe blogul personal: https://adacodau.wordpress.com, în  anul 2011.