Sunt dovada faptului că toate istoriile sunt reale

Cătălina CARAMAN

În casa în care locuiesc de când mă țin minte, au intrat trei oameni îmbrăcați în costume de protecție. Nu le vedeam decât ochii, dar nici pe aceia foarte clar. Probabil din cauza fricii. Ne-au întrebat de simptome, apoi ne-au spus că trebuie să plecăm la spital pentru a face testul. De aici începe călătoria mea… Nu mi-am putut imagina ce va urma, iar ce a urmat a fost mult peste toate gândurile mele.

În momentul în care eu cu mama am ajuns în spital, ne-au plasat într-o așa-numită sală de triaj. O cameră extrem de răcoroasă cu o fereastră prin care puteam admira pisicile care se jucau. Nu ne administrau medicamente, chiar dacă aveam febră 38. Din cauza faptului că era foarte frig, am dormit cu mama în același pat. Ne-au adus niște pături, dar ele nu puteau salva situația. Pentru a ne duce la baie, trebuia să sunăm asistenta care se afla de gardă în acel moment, ca să nu ne intersectăm cu alți bolnavi pe hol. Mi se părea aproape sălbatic faptul că trebuie să cer voie cuiva ca să plec la baie, dar, peste vreo săptămână, în același spital, a fost internat pentru examinare fratele meu și logodnica lui. Atunci, am aflat că totul poate fi mult mai rău, în sensul în care lor li se interzicea complet să părăsească încăperea chiar și pentru necesitățile fizice. Pentru asta le-au adus o căldare.

Peste trei zile petrecute doar cu o cană de apă pe zi la doi oameni maturi și un frig care mi se părea comparabil doar cu iernile din „Game of Thrones”, am aflat rezultatele testelor: pozitive. Ne-am strâns lucrurile adunate în grabă, atunci când plecaserăm de-acasă spre spital, și, însoțite de un cadru medical, am ieșit în curte doar ca să intrăm în altă aripă a spitalului. Afară era cald, soarele îmi mângâia pielea, iar eu credeam că îmi luam rămas bun de la viață. Nu mi-am putut imagina vreodată că o să simt ceea ce am simțit atunci. Mă simțeam ca un prizonier. Tot ce știam despre virus, în acel moment, era faptul că nu există un vaccin împotriva sa și credeam că, probabil, era ultima dată când am posibilitatea să respir aerul proaspăt. Mergeam cât de lent îmi puteam permite și-mi aduceam aminte de cât de des, copil fiind, mă jucam pe terenul din jurul spitalului. Niciodată natura nu mi-a părut mai frumoasă ca atunci. Aerul era cel mai minunat pe care-l respirasem vreodată, păsările – pe care nu le deosebeam între ele – erau mai frumoase decât cea mai fericită zi din viața mea. Cinci minute de mers pe jos pe cărăruia aceea de obicei sinistră mi s-au părut cel mai frumos cadou din viață. Câteva luni mai târziu, am dat de un articol care povestea despre un bolnav căruia îi rămăseseră de trăit doar câteva ore și care i-a rugat pe medici să-i permită să se întâlnească, în aer liber, cu ultimul său apus. Articolul era însoțit de o poză înfățișând un bolnav care admira soarele de pe patul său de spital. Nu reușesc să exprim prin cuvinte ce am simțit atunci. Nici măcar ce simt acum, când scriu aceste rânduri. Îmi vin lacrimile în ochi.

În secția de boli infecțioase a spitalului au început să ne administreze diverse medicamente și atunci a început o adevărată luptă cu moartea. Tratamentul a fost extrem de greoi, până-n punctul în care simțeam că am rămăs doar cu funcțiile vegetative ale organismului. Îmi amintesc că medicului-șef i-a luat ceva timp până a terminat de citit toate posibilele efecte adverse ale schemei de tratament.

Eram nevoită să mânânc pentru că, altfel, corpul meu nu suporta medicamentele. Pe atunci nu mai aveam nici miros și nici gust, așa că eu și mama ne jucam de-a „închide ochii și spune ce mănânci!”. Inutil, căci nicioadată n-am ghicit, dar trebuia să ne ocupăm timpul cu ceva.

Tot atunci am început jocul de-a „ce lucru bun s-a întâmplat azi”. Doar în astfel de momente poți să înțelegi de cât de puțin are nevoie o persoană pentru a fi fericită. Spuneam lucruri banale, dar care mă bucurau enorm: „Nu am vomitat azi/ am putut dormi noaptea/ am fost în stare să stau în picioare trei minute. Asta chiar era greu pe atunci. Preferata mea era însă „încă sunt în viață. Tratamentul nu prea avea efecte asupra mea, analizele mele nu se îmbunătățeau, așa că peste o săptămână au început să-mi administreze perfuzii.

Țin minte foarte bine momentul în care, pentru prima dată, am simțit din nou mirosurile. Nu am consumat niciodată droguri sau alte substanțe, dar am avut, nu știu de ce, impresia că senzația trebuie să fie aproximativ la fel. Vorbeam la telefon cu o prietenă în timp ce mi se administra perfuzia când, brusc, am început să simt toate mirosurile din cameră. A durat mai puțin de o secundă: parfum, mâncare, mirosul mamei mele, dezinfectant și soluția cu care se spăla podeaua. Toate la un loc. Am simțit ca și cum m-ar fi aruncat cineva de la înălțime, în ocean, și-n același moment m-ar fi scos la suprafață. Nu mai simțisem așa ceva vreodată și am început să plâng de fericire.

Fereastra salonului dădea spre curtea spitalului. Noaptea, bolnavii grav erau transportați la Chișinău pentru că în orașul meu, Căușeni, nu există suficiente aparate de respirație artificială. Chiar dacă știam ce se întâmplă în realitate, nu-mi puteam scoate din cap ideea că transportă, de fapt, cadavre și o fac noaptea ca să nu-i panicheze pe ceilalți. Oricum eram panicați. Acum, la fel ca și atunci, de altfel, îmi dau seama că nu era altceva decât frica mea și paranoia. Să nu desconsiderați vreodată aceste stări. De multe ori, ele sunt mai puternice decât rațiunea.

După o lună și jumătate petrecută în spital, 7 teste pozitive și unul negativ, am pășit pe pământul din afara spitalului. Nu-mi venea să cred că am ieșit de acolo, iar senzația asta m-a ținut câteva luni. Mai bine de jumătate de an mai târziu, încă iau medicamente, pentru că fiecare organ din corpul meu a fost afectat de virus. Toate problemele mele de sănătate mai vechi au ieșit la iveală și, acum, încet-încet, trebuie să le tratez. Deși a trecut atâta timp de când m-am vindecat, gâfâi dacă urc un deal mai abrupt și pot leșina dacă merg prea mult pe jos. Încă mă trec fiorii de fiecare dată când trec pe lângă spitalul din care eram sigură că nu voi ieși decât cu picioarele înainte.

Aproape că nu ies din casă, iau medicamente și vitamine constant. Dacă, totuși, se întâmplă să ies, port întotdeauna mască. Mi se întâmplă, uneori, ca diverși oameni de pe stradă să-mi spună „Dă jos prostia aia de pe fața ta!” sau „Ești atât de naivă cât să crezi că există virusul ăsta?”. Sincer, în astfel de momente, nu știu ce să le răspund. Am fost prizoniera acestui virus, bolnavul primului val pe care medicii l-au vindecat experimental. Sunt dovada faptului că toate istoriile sunt reale.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.