Alina VLAS

Pentru mine, Olga rămâne cel mai puternic om. A trecut prin multe. De la copilăria grea, alături de cei patru frați, la problemele de sănătate. Olga era cel mai calm om pe care l-am cunoscut vreodată. Singurul om care nu a reacționat niciodată agresiv la toate ideile și cuvintele mele urâte aruncate la nervi asupra ei. Dimpotrivă, mă liniștea mereu și mă ajuta să înțeleg unde am greșit. Era stâlpul familiei noastre. Era acel chibrit care aprinde lumânarea atunci când se făcea întuneric. În fiecare seară, era cea care își aduna familia la cină. Îmi aducea un ceai în fiecare seară, în camera unde eu îmi pregăteam temele pentru a doua zi. Ea era stilista, prietena și psihologul meu. Până într-o dimineață, când „temelia” familiei noastre a început să se prăbușească încet, încet.

Era 14 februarie 2019. Olga era la locul ei de muncă atunci când, brusc, i s-a făcut rău. O premieră pentru noi, căci Olga nu se îmbolnăvea niciodată. Am vegheat-o, atunci, toată ziua și toată noaptea, dar ea dormea neîntrerup. Spunea că are insuportabile dureri de cap. Am plecat, a doua zi, la spital. Acolo, ni s-a spus că a luat o viroză și că totul va fi bine. Dar nu era. Aveam 16 ani abia împliniți, eram doar eu și ea, ea, pe patul de spital, eu, lângă ea. Plângeam, căci nu mai reacționa atunci când o strigam. Am ieșit pe coridor, căutând pe cineva care să o consulte. O asistentă a strigat la mine, spunându-mi nu mai este niciun medic în spital, la ora aceea, și că ar trebui să plec și eu. Peste o jumătate de oră, a venit fratele meu. Eu nu mai știam nimic. Peste câteva ore, mi-a spus că Olga este la terapie intensivă și că se simte foarte rău. Atunci am simțit cum lumea mea se prăbușește. Peste câteva zile, Olga și-a revenit, dar durerile de cap nu trecuseră. Medicii i-au recomandat să facă o serie de teste imagistice pentru a se asigura că totul este bine.

Pe 18 martie, am aflat că Olga avea o tumoare la creier. Necancerigenă. A făcut zeci de investigații și consultații cu medicii din domeniu. Fiecare din ei îi dădea vești diferite, unii, mai bune, alții, mai puțin bune. Cert era că această tumoare creștea în fiecare zi și că trebuia neapărat să fie înlăturată. Pe 19 aprilie 2019, Olga a avut intervenția chirugicală care a scăpat-o de acel „oaspete nepoftit” din creierul ei. Atunci, am stat alături de ea în spital, ne-am uitat la filme, am vorbit mult, am plâns împreună. Important era că toată acea perioadă grea din viața ei și a noastră a rămas în urmă.

Un timp, totul a fost bine, intervenția a fost un succes, iar Olga se simțea bine. Până pe 11 martie 2020, când s-a anunțat primul caz de Covid-19 pe teritoriul Republicii Moldova și toată lumea a intrat în carantină. Știam că trebuie să fim foarte precauți, să evităm orice contact cu oamenii din exterior. Orice virus adus în casă putea să fie grav pentru Olga, care nu avea nici un an de la intervenție. Olga s-a panicat foarte mult atunci. Carantina a adus cu ea multă tristețe, lacrimi, durere și anxietate. Olga a fost printre acele persoane care nu mai vedea sfârșitul acelei perioade și care nu a fost ocolită de momente de anxietate, anxietate care în câteva luni s-a transformat într-o depresie gravă. În ochii ei nu mai vedeam strălucire, nu mai dorea să discute cu nimeni. Toate activitățile casei, pe care până atunci adora să le facă, erau făcute, acum, în mod automat, fără nici o plăcere. Transpira foarte mult, avea insomnii. Nu dormea deloc. Era mereu nemulțumită de orice, tristă, îngândurată și tăcută. Iar ea fusese doza noastră de energie, era persoana care ura să mă vadă nefericită. Am început, atunci, să urăsc eu să o văd în starea în care era mereu.

Parcă ne treziserăm dintr-un coșmar și adormiserăm la loc într-un vis frumos

Pe 2 octombrie 2020, am dat o fugă până acasă, de la liceu, pentru câteva minute. Olga se comporta straniu, era plânsă și m-a îmbrățișat, spunându-mi că mă iubește și că va fi mereu alături de mine, să nu uit asta niciodată. M-am întors plângând la ore, rugându-mă ca tot acel calvar să se termine și ca Olga să-și revină. Peste câteva ore, când m-am întors acasă, Olga era în camera mea, inconștientă. Tot ce mi-a trecut prin cap a fost să sun la ambulanță. Luase pastile și era cât pe ce să-și piardă viața, dacă nu veneam eu acasă. A urmat o perioadă de recuperare, internare și zeci de pastile pentru a-și reveni. În doar două luni a devenit, din nou, sufletul familiei noastre. Niciunuia dintre noi nu îi venea să creadă acest lucru. Parcă ne treziserăm dintr-un coșmar și adormiserăm la loc într-un vis frumos.

Dar visul nu a durat mult, căci în vara lui 2021, a abandonat pastilele antidepresive, sperând că acel coșmar s-a terminat și că poate trăi fără acele biluțe magice, care îi dădeau dragostea de viață în fiecare zi. Pe 5 octombrie 2021, la un an distanță de prima ei încercare de a-și încheia socotelile cu această lume, Olga și-a încheiat definitiv capitolul pe nume „viață”. Odată cu plecarea ei, o parte din sufletul meu a fost îngropat cu ea. Nimeni niciodată nu-l va putea scoate din mormântul adânc săpat.

Hainele ei mereu negre, dar sufletul ei atât de colorat

Nu o să îi uit niciodată părul negru ca tăciunea, aspru și lucios. Mereu am vrut să am părul ei. Pielea ei atât de moale, pe care o atingeam în fiecare seară, înainte să mă culc. Mâinile ei obosite și albe, care le apucau pe ale mele, atunci când mergeam pe stradă, iar eu mă simțeam ca un copil de cinci ani. Ochii ei căprui, care mă priveau cu atâta dragoste și mândrie. Vocea calmă și duioasă, care o liniștea pe a mea, atunci când eu eram foarte agitată. Cuvintele ei dulci și potrivite pentru orice situație. Buzele calde și moi, atunci când mă săruta pe obraz. Zâmbetul ei rezervat. Răbdarea pe care o avea pentru noi toți: de a ne satisface nevoile tuturor, de multe ori încălcându-și principiile. Hainele ei mereu negre, dar sufletul ei atât de colorat.

Nu o să uit niciodată momentele în care mă întreba dacă îmi este rușine de faptul că am părinți atât de bătrâni. Nu o să uit niciodată cum fredona mereu ceva, atunci când pregătea prânzul sau cina. Nu o să uit cum mă uitam pe geam, privind cum, în curte, ea planta flori. Atât de mult le adora! Toate au murit odată cu ea. Mă suna mereu, atunci când ieșeam cu prietenii în oraș, ca să mă întrebe când vin acasă și ca să-mi spună că e târziu. Mă întorceam acasă plină de nervi pentru că nu mă lăsa în pace. Nu o să uit certurile noastre din cauza băiatului cu care aveam o relație. După câțiva ani, am înțeles că ea avea dreptate.

Nu o să uit niciodată lacrimile, tristețea și cuvintele pe care mi le-a spus înainte să își dorească să plece pentru totdeauna. Nu o să uit niciodată momentele în care îmi povestea cât de mult m-a așteptat, cât de mult și-a dorit să aibă o fiică și cât de grea a fost sarcina cu mine. Îmi spunea că îi era rușine ca la 38 de ani, cu doi băieți adolescenți, să fie din nou însărcinată. Nu o să uit nici momentul în care mi-a zis că nimeni niciodată nu mă va iubi mai mult decât ea. Știi, mama, eu nu o să te uit niciodată.