Miruna DĂNILĂ

Andreea (Casian) DUŢU

În estul Constanței se regăsește cartierul cunoscut sub numele de Peninsulă sau centrul istoric. Acesta păstrează fragmente semnificative din istoria antică a orașului cu ieșire la Marea Neagră. Am mers în centrul istoric împreună cu colegii noștri din anul I de la Specializarea Jurnalism din cadrul Facultății de Litere a Universității Ovidius din Constanța pentru a vedea monumentele și clădirile istorice în timpul primăverii. Am preferat această perioadă pentru că orașul nu este, încă, „luat cu asalt” de turiști, iar zona nu este atât de aglomerată cât este în timpul sezonului estival.

„Înarmați” cu harta online a punctelor cu încărcătură istorică pe care am decis să le vizităm, provizii de apă și o minte deschisă și însetată de informație, am pornit spre centrul vechi ca să-l „atacăm”. Ne-am început turul în Peninsulă la statuia Lupa Capitolina, cunoscută de constănțeni mai ales ca statuia „Lupoaicei”. Aceasta este o copie din bronz a celebrei statui din Roma, care reprezintă, conform legendei, lupoaica ce i-ar fi salvat și hrănit pe cei doi frați Romulus și Remus. La baza statuii Lupa Capitolina, pe soclu scrie: „Eu sunt aici simbolul latinității poporului român, născut pentru eternitate în Dacia. Dacia și Carpații, Italia și Roma, Hispania și Gallia, etern unite în romanitate”.  

Am văzut, apoi, Muzeul de Artă Populară, situat pe bulevardul Tomis. Primele elemente pe care le-am observat sunt cei patru piloni de culoare bej ce susțin întreaga construcție și detaliile arhitecturale din cărămidă maroniu deschis. Am observat, de asemenea, cele două panouri informaționale electronice din fața muzeului, dintre care unul este destinat persoanelor nevăzătoare. Am simțit că e primăvară: grădina muzeului ne-a întâmpinat cu flori galbene și rozalii, tufe verzi și copaci îmbrăcați în verde.

În continuare, am pornit spre Biserica Greacă Metamorphosis. Lăcașul de cult, adaptat normelor dimensionale fixate la Constantinopol, a fost ridicat, între 1863-1865, cu sprijinul comunității grecești din oraș, care a obținut aprobarea sultanului Abdulaziz. Interiorul a fost pictat de un pictor adus de pe Muntele Athos. Scările și pavimentul sunt realizate din marmură provenită din Grecia. Potrivit site-ului Călător prin România, cele patru ferestre de pe latura nordică au fost zidite între 1922-1924. Ancadramentele lor din piatră, cu arcadă se păstrează până astăzi. Conform aceleiași surse, în 1947, pe latura dreaptă a fost adăgat un turn cu clopotniță a cărui semicupolă se sprijină pe coloane scurte. Fațada este simetrică, în nuanțe deschise, ceea ce îi conferă un aspect elegant și sobru. Biserica are trei intrări, fiecare încadrată de arcade. Odată intrați în biserică, am remarcat candelabrele, icoanele de diferite dimensiuni, dar și tâmplăria atent sculptată. Ne-a întâmpinat mirosul puternic de tămâie. Naosul era întunecat, doar focul lumânărilor făcea puțină lumină. Era o atmosferă calmă, meditativă. Toți oamenii vorbeau în șoaptă.

Un mozaic intercultural în Balcani

Am coborât apoi spre Geamia Hunchiar. Cu o arhitectură inspirată din stilul maur, această geamie era cunoscută și sub denumirea de Aziziye. Situată pe bulevardul Tomis nr. 41, Geamia Hunchiar a fost întemeiată de sultanul Abdulaziz și dată în folosință în 1869. Construcția este alcătuită dintr-un corp principal, de formă pătrată. Intrarea are o arcadă din piatră și câteva trepte placate cu marmură. Minaretul este înalt și subțire, cu un balcon circular în partea superioară. Acesta este acoperit cu o turlă conică, verde, ce contrastează cu piatra de culoare deschisă a zidurilor. În trecut, imamul urca de cinci ori pe zi în vârful minaretului pentru a anunța, în limba arabă, momentul rugăciunii. Și astăzi, vocea acestuia poate fi auzită chemând credincioșii, însă, spre deosebire de vremurile de odinioară, mesajul nu mai este rostit de la înălțime, ci este transmis prin difuzoare, răsunând în întreaga zonă.

Ne-a plăcut mult faptul că am ieșit, pentru prima dată, din campus, corp A, pe teren, împreună cu colegii noștri. Pentru noi a fost prima experiență de genul acesta, care ne-a dat posibilitatea să exersăm o tehnică de documentare învățată în semestrul I, anume observația.

În continuare, am fost să vedem Casa cu lei. Situată pe strada Dianei, clădirea se află în patrimoniul arhitectural al României. Monumentul este realizat, potrivit Călător prin România, în stilul neorenaşterii italiene, completat cu elemente neoclasice. Clădirea a fost construită între anii 1895-1898, după planurile arhitectului român Ion Berindei, pentru negustorul Dicran Emirzian. Numele monumentului provine de la cei patru lei sculptați pe coloanele de susținere a casei. După Primul Război Mondial, Casa cu lei a fost, pentru scurt timp, sediu de bancă, în 1921, iar Bebi Emirzian, fiul lui Dicran, a locuit acolo până în 1941, când s-a mutat la București. Ulterior, conform aceleiași surse, clădirea a avut mai mulți chiriași și a fost naționalizată în 1950. În anii 1970, monumentul a trecut printr-un proces de restaurare, fiind transformat în restaurant. Acesta din urmă a funcționat până la începutul anilor 1990.

Deși este părăsită, Casa cu lei ne-a impresionat prin stilul arhitectural. Intrarea are o ușă mare, sculptată, cu ornamente sofisticate. Clădirea are parter, un etaj și o mansardă și două balcoane. Sub bucăți de tencuială care au căzut, am putut observa cărămida. Atmosfera generală a casei este una sumbră, dată de faptul că pare abandonată de foarte mult timp.

Pentru că ni s-a făcut foame și pentru că ne aflăm în Constanța, acest mozaic intercultural din Balcani, am decis să mâncăm o şaorma. A fost un moment plăcut de relaxare.

Fantomele trecutului

Am rămas în zonă şi am văzut Hotel Intim, monument istoric construit între anii 1906 și 1909, după planurile arhitectului Daniel Renard, cel care a proiectat și Cazinoul din Constanța. Hotelul poartă acest nume din perioada comunistă, anterior numindu-se Hotel Regina, unul dintre cele mai cunoscute locuri de cazare în perioada interbelică. A devenit celebru datorită lui Mihai Eminescu, care a stat aici timp de zece zile, în iunie 1882, într-o cameră la mansardă, de unde i-ar fi trimis scrisori Veronicăi Micle. Numele unităţii de cazare a fost dat de faptul că, în 1925, lua naştere la Constanţa „Cercul Intim”, care reunea familii de intelectuali din oraş. După război, imobilul este naționalizat și păstrat ca hotelul cu numele pe care îl știm și astăzi.

În prezent, hotelul mai găzduiește doar fantomele trecutului. Intrat în renovare în 2023, imobilul încă nu arată bine, în sensul în care noi nu am observat că ar fi în reabilitare. Faţada principală e construită în stil neoclasic, ferestrele mari de la parter au arcade, iar ferestrele mai mici, de la etaje, sunt ornate cu elemente în stil Art Nouveau. Balcoanele cad bucată cu bucată, iar vopseaua este mâncată de aerul sărat al mării. Acoperișul sub care decenii la rând oamenii înstăriți ai vremii se distrau și se relaxau de abia își mai poate susține propria greutate. Astfel, doar plăcuța pe care scrie „Monument istoric” mai amintește trecătorilor că este o clădire cu însemnătate.

Lângă Hotel Intim se află Biserică Catolică „Sf. Anton de Padova”, catalogată, de asemenea, ca monument istoric. Lăcaşul de cult a fost construit în 1938, după planurile arhitectului Romano de Simon. Clădirea are o arhitectură specifică nordului Italiei. Contraforturile și motivele geometrice sunt în stil romanic din sec. al XIII-lea. Fațada bisericii este construită din cărămidă, cu un design arhitectural clasic și elemente decorative religioase. Acoperișul are un stil simplu, cu țiglă roșiatică și o mică cruce din piatră în vârf. Detaliul care atrage privirea trecătorilor este roza situată în partea superioară a fațadei, o fereastră rotundă cu un design geometric complex, având un model floral cu multiple cercuri și un ornament central. Deasupra intrării se află un mic arc de piatră cu o imagine religioasă pictată, reprezentându-l pe Sfântul Anton. Biserica are un stil sobru, dar elegant, cu influențe romanice, specific construcțiilor religioase din aceea perioadă.

140 de trepte până la cer

Paşii ne-au purtat spre celebra Moschee Carol, lăcaş de cult construit între 1910-1913, la iniţiativa Regelui Carol, în semn de omagiu pentru comunitatea musulmană din Constanţa. De-a lungul timpului, ceea ce astăzi cunoaştem ca fiind Moscheea Carol s-a numit Moscheea Carol I şi Moscheea Mahmud al II-lea. Etnicii musulmani cunosc acest edificiu mai ales ca „Geamia regelui”. Lăcaşul de cult a fost realizat după planurile inginerului Gogu Constantinescu, sub îndrumarea arhitectului Victor Ştefănescu, având ca model Moscheea Konya din Anatolia. Minaretul construit în stil maur are o înălţime de 38 de metri, iar scara interioară are 140 de trepte. Nu am urcat, de data aceasta, în minaret, dar plănuim să o facem cât mai curând.

Ovidiu, cântăreţul iubirilor gingaşe

Exact în centrul Peninsulei, ca un soi de axis mundi, se află statuia poetului Ovidiu, realizată în 1884, de sculptorul italian Ettore Ferrari şi inaugurată în 1887. Statuia îl înfăţişează pe poet, într-o postură meditativă. Înaltă de 2,60 metri, statuia din bronz este primul monument ridicat în Constanţa după revenirea Dobrogei la România. Statuia se află pe un soclu din marmură albă, pe care stă scris, pe o placă, un text din „Tristele”: „Sub astă piatră zace Ovidiu cântăreţul/ Iubirilor gingaşe răpus de al său talent./ O, tu ce treci pe aicea şi dacă ai iubit vreodată/ Te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin”. Poetul Ovidiu a fost relegat la Portul Tomis în anul 9 d. Chr, unde a scris „Tristia”. Pentru Constanţa, statuia lui Ovidiu este un simbol al exilului şi al operei acestuia.

            Aproape de mare se află Muzeul de Sculptură „Ion Jalea”, înfiinţat cu lucrările donate de artistul plastic Ion Jalea: sculpturi, desene şi schiţe, reliefuri, statui. Clădirea monument istoric a fost construită în stil neoromânesc, între 1920-1922, avându-l ca arhitect pe Victor Ştefănescu.

Lângă Muzeul de Sculptură „Ion Jalea” se află Catedrala ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și

Pavel”, care domină prin arhitectura sa spațiul din imediata apropiere a falezei. Bazele edificiului de cult au fost puse în 1883, pe vremea mitropolitului Iosif Gheorghian. Biserica a fost pictată în 1888 de pictorul inovator Demetrescu Mirea, care le-a atribuit sfinților chipuri ale unor personalități ale vremii, din Constanța. Pentru că pictura inițială a creat mari controverse la vremea sa, aceasta a fost înlocuită între 1959 și 1961. Clădirea este construită în stilul neobizantin, după vechea arhitectură din Țara Românească, din cărămidă presată.

  Cele două turnuri principale ale bisericii sunt acoperite cu cupole aurii, ceea ce sugerează o influență bizantină puternică, aurul fiind adesea utilizat în arhitectura ortodoxă pentru a simboliza lumina divină. Acestea sunt dispuse simetric de o parte și de alta a navei centrale, având ferestre înguste, înalte și arcuite, care permit luminii să pătrundă în interior. În partea centrală, deasupra pronaosului, se află un al treilea turn mai mic, care contribuie la echilibrul vizual al clădirii. Fațada este decorată cu rozete și motive ornamentale specifice stilului ortodox, iar cornișele sunt evidențiate prin rânduri de cărămidă dispuse în relief.

Plimbarea noastră s-a încheiat la Cazinoul din Constanţa, clădire-simbol pentru oraşul de la malul mării şi una dintre puţinele în stil Art Nouveau din România. Construit după planurile arhitectului francez Daniel Renard, monumentul a fost inaugurat pe 15 august 1910. Noi l-am văzut, din exterior, chiar în ziua semnării documentului prin care edificiul a revenit, după ample lucrări de reabilitare şi consolidare, de la Ministerul Dezvoltării, la Primăria Constanţa. Ne aminteam Cazinoul din Constanţa mai mult ca o ruină, pentru că aşa l-am văzut în copilăria şi adolescenţa noastră. Astăzi, însă, pare că a înviat. De fapt, ni se pare efectiv că e un monument cu totul nou, care dă un alt aspect falezei. De abia aşteptăm să putem vedea, pentru prima dată, şi interiorul clădirii, în toată splendoarea sa.

*Nu avem pretenţia că am epuizat toată harta clădirilor istorice care merită să fie văzute în Peninsulă. Ne place, însă, să credem, că demersul nostru jurnalistic oferă o perspectivă amplă asupra centrului istoric al Constanţei.