Livia DAFA

Pe 25 septembrie 1974, s-a născut Valbona, primul copil al familiei sale, în Erseka, Albania. După ea, au venit trei surori. Valbona a crescut într-o familie modestă, într-un oraș modest, într-o țară modestă. Dar ea a fost mereu plină de viață. A plecat de acasă ca să studieze în Gjirokastër, unde a legat prietenii care încă dăinuie. Oamenii vorbesc și astăzi despre spiritul ei, bunătatea, bucuria și prezența luminoasă. A început să lucreze în Fier, s-a reunit cu familia și s-a îndrăgostit de cel care avea să-i devină soț, tatăl nostru. S-a născut fratele meu, iar Valbona a început să lucreze cu ONG-uri şi diverse companii. Era workaholică, dar făcea totul cu pasiune. Apoi am venit eu, fiica ei, o fată despre care toți spun că îi seamănă. Încă aud asta tot timpul.

Îmi amintesc vacanțele noastre în Bunec, doar noi și marea, locul ei preferat. N-am mai fost acolo de când a plecat. Nu e la fel fără ea. Nici locul nostru drag, Piazza, nu mai există. Nu mai sunt ciocolate calde și nici Valbona nu mai e acolo. Mi-e dor de zilele în care ne strângeam toţi, de zilele de naștere, de sărbători sau în acele zile aparent banale, pe care Bona – aşa cum îi spuneam noi mamei – le transforma în momente speciale. Ea era organizatoarea fericirii în casa noastră. Mi-e dor de concertele în care cântam eu și fratele meu, iar Bona era mereu acolo, aplaudând, zâmbind, cu privirea ei mândră. Mi-e dor de petrecerile-surpriză pe care le organiza cu atâta dragoste. De mesele de prânz, după ce termina lucrul, la restaurantul Pelari. De micile noastre excursii, în locurile pe care le iubea. Mi-e dor de cum ne uitam împreună la filme de animaţie, la serialele noastre. Mi-e dor de momentele noastre, când eram doar noi.

Tocurile erau semnătura ei. Mereu pe tocuri. Nici până la magazin nu ieșea fără ele. Toţi știau că aşa era Valbona. Elegantă, puternică, frumoasă. Avea o relație extraordinară cu tatăl nostru. Nu era doar iubire, era ceva extrem de profund, rar, spiritual. Am văzut cât de mult îl iubea și îl respecta. Şi el simțea la fel. Aveau ceva special.

Încerca să găsească timp pentru toate: pentru muncă, pentru familie, pentru noi. Ne includea chiar și în cursurile ei de engleză. Pleca prima din casă și se întorcea ultima, dar tot găsea timp să gătească, să facă ordine, să se joace cu noi și să facă totul să pară ușor.

Îi miroseam hainele ca să nu-i uit parfumul

Apoi a venit boala. Cancer. Dar Valbona era plină de speranță. Credea că va învinge. A fost puternică. Nu doar pentru ea, ci și pentru noi. În perioada aceea, plănuiam să ne mutăm în alt oraș. Dar viața ne-a scris altă poveste. Îmi amintesc zilele în care eu și tata o așteptam ore întregi cât făcea chimioterapie. Eram acolo pentru ea, așa cum și ea fusese mereu acolo pentru noi.

Când a început să stea mai mult acasă, eram fericită, pentru că o aveam doar pentru mine. Dar chiar și la 9 ani, simțeam că ceva nu era în regulă. În fiecare zi care trecea, starea ei se înrăutățea. În acel moment, toate celulele canceroase îi invadaseră corpul. Până și în ultimele zile, când nu mai putea comunica sau articula clar, ne vorbea prin intermediul cântecelor pe care la asculta.

Niciodată nu a fost slabă în ochii noștri. Niciodată nu a vrut să o vedem așa. Îmi amintesc cât de mult o durea și cât de neputincioasă mă simțeam. Nu voiam să accept. Speram că e doar un coșmar. Îi miroseam hainele ca să nu-i uit parfumul. Vorbeam mult cu ea, pentru că nu voiam să-i uit vocea. Când am pierdut-o, am pierdut și bucăți din noi.

Și acum o caut. O găsesc în melodii, pe plajă, în locurile pe care le iubea. O văd în mine, în fratele meu, în tata, în toți cei care au cunoscut-o. Vorbim des despre mama și, atunci când o facem, parcă e din nou aici. Pentru că, într-un fel, este. Zâmbea mereu. Glumea, era curajoasă, bucuroasă, mândră. O persoană extraordinară. O parte din Bona trăiește în sufletul meu. Pentru totdeauna.

Mi-e dor, te iubesc și promit că o să mă țin tare. Ca tine.