Livia DAFA

Am plecat din Albania cu o valiză de 20 de kilograme. În ea aveam haine, cărți, câteva poze de acasă dar, mai presus de toate, aveam visuri. Mari. Grele. Tăcute. Visuri care-mi umpleau sufletul de speranță. Visuri despre o viață nouă. Despre un început. Despre mine.

Dar adevărul este că nu am fost pregătită pentru ce a urmat. Pentru că nimeni nu te învață cum să faci față dorului atunci când ușa camerei se închide și ești singur într-o țară pe care nu o înțelegi.

În prima lună am plâns în fiecare seară. Nu plâns timid, dintr-un colț de suflet. Ci cu hohote. Cu nod în gât. Cu lacrimi grele care udau perna. Îl sunam pe tata în fiecare zi, cu vocea tremurândă, rugându-l: „Te rog, ia-mă acasă! Nu pot. Nu sunt atât de puternică pe cât credeam…”.

Fiecare colț de oraș îmi era străin. Nu știam limba, nu știam oamenii, nu știam sistemul. Mă simțeam o umbră într-o lume plină de necunoscut. Nu găseam o locuinţă, nu știam cum să cer ajutor, nu știam cum să respir în tot haosul din capul meu. Dar am rămas. Ceva din mine – poate acel vis vechi din copilărie – m-a ținut în picioare. Nu am plecat. Nu am fugit. Mi-am promis că, oricât de greu ar fi, voi rămâne să lupt pentru ceea ce am venit: pentru educație, pentru o schimbare şi ca să am voce în jurnalism.

Fără să exagerez, primul an aici, ca studentă în Anul pregătitor de la Universitatea Ovidius din Constanţa (UOC), mi-a schimbat viața. Am învățat limba română, dar, mai ales, am învățat să prind rădăcini într-un pământ nou. Am cunoscut profesori calzi, răbdători, care m-au încurajat. Colegi din toate colțurile lumii, fiecare cu povestea lui, fiecare cu același vis: un viitor mai bun.

Am învățat despre România, despre comunism, despre durere și renaștere. Am fost în muzee, am sărbătorit zile naționale, am mâncat cozonac, am cântat colinde. Am început să mă integrez, să simt că am şi eu un loc aici, că nu sunt doar o străină rătăcită între clădiri.

Dar frica nu a dispărut. Încă îmi era teamă să vorbesc în public. Mă blocam la casa de marcat din magazine, în cafenele, în farmacii. Îmi era rușine să greșesc. Mă temeam că oamenii vor râde de mine. Dar nu au făcut-o. Din contră, m-au ajutat, m-au înțeles, mi-au zâmbit. Și acele zâmbete au fost pentru mine lumină în întuneric. Apoi, Anul pregătitor s-a încheiat. Cu lacrimi, dar de data aceasta de recunoștință.

Am început Jurnalismul și, odată cu asta, am început și eu

În 2024, am intrat la programul de studii de licenţă Jurnalism din cadrul Facultăţii de Litere a UOC. Ştiam foarte clar ce anume vreau să studiez de dinainte de a ajunge aici. Una dintre profesoarele mele din Albania a fost cea care mi-a confirmat că merg în direcția bună. Aprecia modul în care scriam despre subiecte diverse, felul în care le analizam. Susținerea ei a contat enorm pentru mine. În timp, acest interes s-a transformat într-un obicei. Alături de prietenii mei, analizam constant realitatea din jur, abordam subiecte sensibile, inclusiv politice, în conversații și, într-un fel, ajunsesem să fiu „jurnalistul” grupului. Am început să particip la cursuri de comunicare și jurnalism, iar dorința mea s-a clarificat: să fiu o voce autentică într-o țară în care presa este, adesea, controlată.

Când am decis să vin în România, am căutat un program care să ofere posibilitatea de a face practică încă de la început, materii relevante și o formare solidă pe parcursul celor trei ani de studiu. Documentându-mă, am descoperit blogul programului Jurnalism de la UOC, am analizat planul de învățământ, am căutat informații despre profesori, iar toate acestea m-au convins că acesta este locul potrivit pentru mine.

Un vis vechi, dar greu de atins într-o lume în care toți vorbeau fluent limba română, care încă mă speria. La început, m-am simțit din nou mică. Gândurile îmi erau clare, dar cuvintele nu voiau să iasă. Mă blocam. Mă simțeam invizibilă uneori. Dar n-am renunțat. Am continuat. Am ascultat. Am învățat. Am crescut. Și, încet-încet, am început să prind curaj. Să spun ce gândesc. Să particip. Să îmi găsesc vocea şi în română.

Profesorii au fost şi sunt şi acum blânzi, deschiși, plini de răbdare. Colegii, surprinzător de primitori. Unii chiar m-au luat de mână, la propriu și la figurat, și m-au inclus. M-au făcut să simt că aparțin acestui loc.

Dar au fost și zile în care, în afara mediului universitar și dincolo de colegii mei, am trecut prin momente dificile. Au existat oameni care m-au judecat fără să mă cunoască, nu ca pe Livia, ci doar ca pe „albaneza”. Am auzit glume, stereotipuri, cuvinte care dor. Unii m-au asociat automat cu pericolul, cu mafia albaneză, cu idei care nu au nicio legătură cu cine sunt eu cu adevărat. Și da, au fost momente în care am plâns. Dar nu m-am lăsat definită de prejudecățile lor. Nu am vrut.

Pentru că eu știu cine sunt. Știu de unde vin. Și sunt mândră. Dar aici, în România nu vreau să fiu văzută doar ca o etichetă. Vreau să fiu văzută ca Livia. Fata cu visuri. Cu ambiție. Cu suflet.

Astăzi, când mă uit înapoi, nu-mi vine să cred cât de departe am ajuns. Am supraviețuit primelor luni în care nu credeam că voi rezista. Am crescut într-o țară care acum mi-e a doua casă. Acum, sunt în anul II la Jurnalism. Şi vin la cursuri cu bucurie. Cu mândrie.

Am venit în România cu o valiză plină de visuri și cu inima frântă de dor. Atunci  când plec în vacanță, în Albania, merg cu bagajele pline de lecții, de iubire și cu o forță pe care nici nu știam că o am.