Andreea ANDRONACHE

La începutul clasei a XII-a, îmi imaginam că anul meu ca boboc la facultate va arăta altfel. Îmi imaginam drumul spre facultate, cu fluturi în stomac, cu foarte multe emoții pentru că urma să-mi cunosc profesorii și colegii. Parcă vedeam deja mii de studenți de la diferite specializări îmbrățișându-se după o vacanță de vară în care fiecare a fost, a stat acasă la el. De asemenea, în imaginația mea „auzeam” și câte un „îmi pare bine să te cunosc!”. Toate aceste gânduri s-au schimbat în momentul în care a început pandemia de Covid-19. În acel moment nu știam ce se va întâmpla cu examenul de bacalaureat, cu începutul de an universitar. Pe scurt, nu știam ce se va întâmpla cu noi toți.

Prima dată când am văzut cum arată universitatea în interior a fost în iulie, când m-am înmatriculat. O clădire foarte mare, cu holuri lungi și goale. O liniște cumva apăsătoare. Dar, din fericire, mulți oameni primitori și zâmbitori pe sub măștile chirurgicale. În iulie aveam încă o oarecare speranță că o să facem cursuri în format fizic. În timp ce-mi completam fișa de înmatriculare, îmi făceam fel de fel de „scenarii” cu mine și colegii mei stând de vorbă la o cafea, în pauză, la facultate.

Prima dată când mi-am văzut profesorii a fost în octombrie, la un prim meeting cu bobocii. În acest context, am vorbit despre noi și despre motivele pentru care am ales această Specializarea Jurnalism. La început am fost destul de timizi și reticenți, însă am reușit să spunem câte ceva despre noi. Profesorii ne-au încurajat foarte mult și ne-au ajutat.

N-am crezut vreodată că pot fi atât de norocoasă încât să mi se predea atât de atent și de frumos. Pot spune, cu mâna pe inimă, că profesorii mei au avut un impact foarte mare asupra mea și asupra modului meu de a gândi. Ei m-au ajutat să nu îmi mai fie frică de facultate și să am mai multă încredere în ceea ce scriu și gândesc. Au avut grijă să ne explice pas cu pas fiecare disciplină și au fost întotdeauna deschiși la noi idei și păreri. Ceea ce m-a făcut însă să îi respect și mai mult decât o făceam deja a fost faptul că întotdeauna au fost alături de noi și ne-au întrebat cum ne simțim. Am întâlnit mulți profesori și în gimnaziu, și în liceu, care procedau la fel, dar la facultate absolut toți profesorii care ne-au predat în anul I s-au interesat de noi și de sentimentele noastre. Au fost întrebări de genul „Ce faceți, sunteți bine?”, „Cum a fost ziua voastră?”, „Vă rog să-mi spuneți dacă ați pătit ceva!”, „Aveți grijă de voi!”, întrebări care mie mi-au făcut zilele mai frumoase și care mi-au dat încrederea că ei vor fi lângă mine, dacă vreodată o să le cer ajutorul.

Momente mai grele au fost doar la început, pentru că nu ne cunoșteam deloc, nici colegii între noi, nici noi, pe profesori. Și, totuși, petreceam atâtea ore împreună! Recunosc, uneori a fost greu să stau atâtea ore în fața laptop-ului să lucrez sau pur și simplu să rămân atentă. Și spun că a fost greu pentru că simțeam nevoia de a socializa, de a ieși la aer, de a cunoaște oameni. Îmi doream foarte mult să ies pe teren, să merg la evenimente, la dezbateri, lansări de carte.

Cu colegii mei m-am înțeles bine încă de la început. Conversațiile mai lungi au început după ce am avut prima zi de cursuri. Am colegi atât de sociabili, de glumeți, de treabă și săritori! În prima zi de cursuri țin minte că mă uitam în telefon și râdeam cu lacrimi, pentru că făceam glume pe seama noastră despre cât de speriați suntem. A trecut atât de repede un an și, cu toate că nu i-am văzut niciodată în realitate, mă simt foarte apropiată de ei. Simt că-i cunosc de zece ani și abia aștept să-i văd pe toți și în realitate!

Acest prim an de facultate în online ca boboc m-a făcut să realizez că nu-mi pare rău pentru alegerea făcută, aceea de a veni la Specializarea Jurnalism. Sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce am învățat. Chiar și online fiind, chiar și în pandemie. Abia aștept să învăț mult mai multe!