Primul an de studenție – am primit colacul de salvare și nu sunt gata să-i dau drumul

Andreea CHIȚU

Am trecut de la caiet și pix, la ecran și tastatură. De la sticla de apă și pachețelele de mâncare, la pahare și farfurii pe care le stivuiesc lângă laptop ca să nu „chiulesc”, chiar și pentru câteva minute. Am trecut de la alergatul frenetic după autobuz, dimineața, înainte de ore, la agitația de zi cu zi, care se rezumă la lipsa bateriei sau pierderea încărcătoarelor.

Au fost foarte puține momente în care m-am simțit student în sensul tradițional al cuvântului. Unul dintre acestea a fost cel în care m-am prezentat cu dosarul care conținea actele necesare pentru înmatriculare. Aveam emoții, țin minte că am bifat greșit o casetă și a trebuit să completez din nou documentele respective.

Un alt moment – destul de amuzant, tipic mie – a fost cel în care am întrebat de trei ori unde este secretariatul. Nu înțelegeam. Era fascinant pentru mine faptul că am pășit în universitate, și, debusolată, credeam că stânga e dreapta și invers. Mai tare mă tenta să intru la faimoasa sală Multimedia2. Sală despre care am auzit multe, am văzut multe zâmbete largi, pline de emoție când se vorbește despre această „sală de suflet”. Dar bănuiesc că în primele zile de cursuri toți studenții se simt debusolați, poate un pic rătăciți.

Studenția online… un fel de joc „De-a rațele și vânătorii”, dar ediția nouă: de-a bobocii și        online-ul. Avem de trecut obstacole, de consumat toate viețile și de terminat jocul, atingând toate obiectivele pe care tehnologia ni le expune. E greu să apreciezi un profesor fără să te fi întâlnit vreodată cu el. E greu să vezi un mentor într-o persoană pe care o urmărești doar pe un ecran. E greu să comunici, să transmiți emoție și să simți emoția chipurilor de pe un telefon sau un laptop.

Pe lângă durerile de cap și usturimea ochilor din cauza luminozității ridicate a aplicațiilor, am simțit apreciere, egalitate și multă susținere. Facultatea – chiar și online – este locul în care nu mi-e frică să vorbesc. Exprimarea opiniei mele este la distanța apăsării iconiței cu un microfon tăiat. Acordarea mulțumirii este la distanță de un zâmbet, oferit prin intermediul ecranului. Dacă am zâmbit la cursuri, eram încărcată cu energie pozitivă, bucurie și multă apreciere pe care nu știam să o transmit.

În fiecare dimineață, așteptând începerea cursurilor sunt nerăbdătoare. Sunt nerăbdătoare să-mi expun punctul de vedere și să mă implic. Chiar dacă mă implic printr-un simplu „Da, am revenit”. Pot vorbi, pot întreba și pot anunța. De fiecare dată când mi s-a întâmplat ceva care mă încânta, nu mă puteam controla și ajungeam cumva să anunț ce s-a întâmplat. Expunerea nu e un defect. Pentru mine, expunerea este o oglindă. O oglindă în care mai multe persoane se uită, dar mă văd pe mine. Mă văd pe mine așa cum sunt. Dacă m-aș expune altfel decât sunt, oglinda s-ar sparge. Eu m-aș pierde. Aș ajunge să port o mască construită din cioburi. O mască care îmi taie liniile feței și personalitatea. Dar aici, în primul an de studenție online, n-am fost nevoită să mă rănesc. N-am fost constrânsă de spargerea oglinzii. Am șters oglinda și am împrospătat-o în fiecare zi. Primul an de studenție online m-a învățat că a te expune, chiar și parțial, nu e un defect, nu e o laudă. A te expune înseamnă bucuria meritelor, care este atât de intensă încât te face să te exteriorizezi.

Colectivul este mai unit și mai sociabil decât cel pe care l-am avut în liceu: „Liceu, cimitir – / Al tinereții mele – ”. Primul an de studenție pentru mine este un fel de duș cu apă rece, pe timp de iarnă. M-a trezit. M-a făcut să mă bucur din nou de viață, M-a făcut să mă iubesc, să-mi apreciez munca și, de asemenea, să apreciez munca celor din jurul meu. Am simțit că până acum am trăit într-un cub de sticlă în care nisipul curgea în mod rapid. În momentul în care nisipul a umplut cubul, am început să mă sufoc. Primul an de studenție în mediul online a fost ca un ciocan pentru cubul de sticlă. Primul an de studenție este rezolvarea tuturor problemelor pe care le-am avut în trecut.

M-am simțit ca un marinar naufragiat pe propria lui navă. Tocmai am primit colacul de salvare și nu sunt gata să-i dau drumul.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.