Ada CODĂU

Lavinia Stan, prof. univ. dr. la „St. Francis Xavier” University din Canada, a fost prezentă, săptămâna aceasta, la Universitatea „Ovidius” din Constanţa (UOC) prin intermediul mai multor evenimente: prelegerea publică „Este decomunizarea posibilă în Coreea de Nord?” pe care a susţinut-o luni, lansarea volumului „România postcomunistă. Trecut, prezent şi viitor”, pe care îl coordonează alături de prof. univ. dr. Diane Vancea, prorector al Universităţii „Ovidius”, primirea titlului de Doctor Honoris Causa din partea UOC şi, nu în ultimul rând, dezbaterea „Vocile exilului”, care va avea loc joi şi va fi moderată de lect. univ. dr. Daniel Citirigă, prodecanul Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice.

Lavinia Stan este preşedinte al Society for Romanian Studies şi, de asemenea, director al Departamentului de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii „St. Francis Xavier”. Volumul lansat marţi la Constanţa a apărut, anul acesta, în limba română, la Editura Polirom, el fiind editat în urmă cu un an în limba engleză. „Figura centrală a acestui volum este memoria. Memoria, ca element central al discursului ştiinţific, fără însă ca acest lucru să facă trimitere la categorii emoţionale. Cartea este exclusiv o analiză chirurgicală a stării de tranziţie din România. Autorii şi coordonatorii acestui volum ne spun de ce, cum şi unde suntem la un sfert de secol după căderea demenţei totalitare”, a declarat prof. univ. dr. Florin Anghel despre volumul „România postcomunistă. Trecut, prezent şi viitor”.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Lavinia Stan vorbeşte, în interviul pe care ni l-a acordat, despre carenţele şi tarele sistemului democratic din România, despre corupţia endemică din societate, dar şi despre recuperarea şi reasumarea onestă a trecutului recent.

Reporter: Unde este astăzi România pe drumul redefinirii sale, la mai bine de un sfert de secol de la căderea regimului comunist?

Lavinia Stan: Este aproape de ţinta finală, dar democraţia este o luptă continuă, este o luptă de zi cu zi, e un progres. Având în vedere că România a avut mari carenţe de-a lungul acestor peste 25 de ani, mereu este loc de mai bine. Dar, incontestabil este faptul că România a avut un handicap, un decalaj faţă de alte ţări din Europa de Est. A plecat de foarte de jos, tocmai de aceea este spectaculos unde a ajuns, chiar şi date fiind carenţele democraţiei actuale.

„Elita politică nu reprezintă interesele cetăţeanului de rând decât în mod cu totul accidental”

R.: Care au fost, care sunt cele mai grave probleme ale sistemului democratic din România

L.S.: Aş spune că nereprezentativitatea şi imperfecţiunile statului de drept. Acestea sunt cele mai importante. Elita politică nu reprezintă interesele cetăţeanului de rând decât în mod cu totul accidental. Această aşa numită elită îşi reprezintă, într-o mult mai mare măsură, interesele personale şi de grup. Ori votantul de rând este foarte important în sistemul democrat, fiindcă el este pilonul democraţiei, pentru el este construită democraţia. Dacă democraţia nu funcţionează pentru votantul de rând, atunci aceasta este imperfectă. Elita politică din România încă îşi face de cap, ignoră interesele, doleanţele cetăţeanului de rând.

Avem, cum spuneam, şi un stat de drept imperfect. În România există această incertitudine legislativă. Este imposibil pentru omul de rând să respecte toată legislaţia, de vreme ce aceasta se schimbă atât de rapid. Omul fentează by default, câteodată nici nu vrea să fie în ilegalitate, dar este pus în situaţia asta de acest carusel necontenit de schimbări legale.

Imperfecţiunile statului de drept duc la corupţie, la risipa banului public, la cinismul cetăţeanului faţă de guvernanţi şi, în egală măsură, la cinismul clasei politice faţă de cetăţean. Am văzut pe autostradă panouri pe care scria „Guvernul a făcut această autostradă”. Nu! Nu guvernul a făcut-o. Ăsta-i cinism. Cetăţeanul a făcut-o, votantul a făcut-o. Mă deranjează acest raport de forţe întors.

R.: România se confruntă, astăzi, cu o corupţie sistemică şi mai ales cu o clasă politică pătrunsă de această corupţie. Cum poate convieţui o democraţie care se vrea consolidată, dar care este încă fragilă, cu astfel de fenomene?

L.S.: România este recunoscută ca înregistrând nivele de corupţie inacceptabile. Corupţia asta produce cinism, produce neîncrederea cetăţeanului faţă de clasa politică şi faţă de instituţiile politice în care acţionează politicienii. În aceeaşi ordine de idei, corupţia asta duce la risipa banului public, care ar trebui să fie învestit în infrastructură, în Educaţie, în Sănătate. Corupţia asta e o cangrenă nemaipomenită. Un nivel ridicat de corupţie erodează democraţia, o reduce la ceva formal şi pur electoral. Nu este suficient să organizezi alegeri, de vreme ce între aceste alegeri politicienii îşi fac de cap, exploatând votantul de rând.

Corupţia endemică este una dintre tarele României postcomuniste şi aici trebuie lucrat atât din direcţia clasei politice, cât şi din cea a votantului de rând, care trebuie să sancţioneze. Întrebarea este de ce nu o face. Fiindcă e un cerc vicios: votantul vrea diverse favoruri, diverse beneficii. Pe undeva, le vrea pentru că este constrâns de caruselul schimbărilor legislative de care menţionam anterior. Dar toţi ar trebui să înţeleagă că orice faptă de corupţie – chiar dacă nu te afectează personal – are un impact negativ asupra vieţii tale. Pe termen lung toţi pierd, niciunul nu câştigă.

R.: Cum ar trebui să se raporteze la trecutul recent generaţiile care nu au cunoscut în mod direct comunismul?

L.S.: Asta e o întrebare foarte bună. Nici eu nu m-am pus de acord cu mine însămi pe această problemă. În ceea ce priveşte asumarea trecutului, România nu este nici în frunte, nici la coadă, este la mijlocul plutonului. S-au făcut anumiţi paşi, dar s-au făcut parţial, incomplet, uneori mult prea târziu. Nu este o reasumare onestă a trecutului la nivelul segmentului majoritar al populaţiei. Consider că este mai bine, dacă te-ai implicat în regimul comunist, pentru că aşa au fost vremurile, să ai curajul, onestitatea faţă de tine şi faţă de restul lumii să ieşi în faţă şi să recunoşti că ai făcut-o. Îţi poţi acorda circumstanţe atenuante, dar e important să înţelegi că ai făcut ceva rău, ceva ce n-ai vrea să repeţi în viitor. Trebuie să faci această confesiune, dar nimeni nu vrea să se confeseze. Trăim în miniciuna asta, problema nu este rezolvată.

În ce-i priveşte pe cei tineri nu m-am decis încă dacă să spun că e bine ca oamenii tineri să sprijine procesul ăsta de reasumare a trecutului comunist, ca să se termine cu minciuna. Pe de altă parte, ce trebuie să conteze pentru aceşti tineri este faptul că s-au născut într-o democraţie. Toate democraţiile sunt imperfecte. Minciuna nu vine doar din neasumarea trecutului, vine şi din faptele curente. Cum spuneam, nu am rezolvat această dilemă. În ultimii ani m-am gândit însă dacă nu cumva e mai bine ca generaţiile noi, care au crescut numai în democraţie, să lase trecutul şi să se ocupe strict de prezent, de democraţie, pentru a o face mai bună.

R.: Ce rol a jucat mass-media în democratizarea societăţii româneşti? Dar Uniunea Europeană?

L.S.: Mass-media, din câte ştiu eu din studiile lui Peter Gross, se confruntă cu o lipsă de independenţă, ceea ce o face un partener interesat al clasei politice. În loc să fie o voce critică a clasei politice, s-a pus uneori în slujba clasei politice, deci a decăzut din rolul său de câine de pază al jocului politic, al societăţii. Mass-media ar fi trebuit să rămână undeva între cetăţean şi politician. Din punctul meu de vedere, ar fi bine ca mass-media să meargă mai mult pe investigaţii, dar şi aici e nevoie de curaj şi de independenţă. Tot în cei tineri avem speranţă.

Cât despre Uniunea Europeană, Tom Gallagher are o carte – „Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace” – în care vorbeşte despre promisiunile prin care elitele româneşti au sedus Uniunea Europeană. Din punctul de vedere al lui Gallagher era clar că elitele româneşti sunt nişte elite rapace, ineficiente, nişte elite care direcţionează resursele naţionale spre buzunarele personale. În opinia lui, UE e de condamnat pentru că nu a pus o stavilă în calea tuturor tendinţelor antidemocratice ale elitelor româneşti. Eu înclin să cred că UE are acum şi mai multe probleme decât avea în 2007. UE poate fi privită ca un actor care ar putea să acţioneze cu mai multă forţă pentru a aduce România pe calea cea bună.

R.: Schimbăm puţin registrul… Credeţi că există un tipar al destinului intelectualului român în exil?

L.S.: Nu. Destinele sunt atât de personale… Am întâlnit atât de multe cazuri, care sunt atât de diferite… Noi am avut noroc: eu şi soţul meu. Suntem un grup foarte mic de români care am apucat poziţii în universităţi legitime, poziţii bine plătite, în America de Nord, care ne-au dat această independenţă, de a face şi de a spune ce vrem. În Laudatio s-a spus că sunt curajoasă. Eu sunt curajoasă pentru că pot să fiu curajoasă, asta e o mare diferenţă. Dacă ar exista vreo problemă, universitatea îmi ia mie apărarea. Eu am avut un denunţ: fiica unui fost securist din România care trăieşte în SUA, m-a denunţat la administraţia universităţii mele, pentru că l-am menţionat pe tatăl ei într-un articol de-al meu. Argumentul meu a fost următorul: poate că el n-a fost un om rău, dar de vreme ce a semnat un angajament şi a mai dat şi note informative s-a pus în slujba unui aparat represiv. Ea mi-a cerut să retractez, eu nu am retractat. Administraţia universităţii mele a răspuns imediat că eu am autonomie universitară. Ce vreau să spun este că mie mi-e foarte uşor să fac ce fac şi să spun ce spun, pentru că am o susţinere formidabilă. În Canada, independenţa universitară privilegiază profesorii. De aceea nu pot veni să dau lecţii în sistemul universitar din România pentru că este complet diferit.