Iliea OMER, studentă în anul II la Specializarea Jurnalism

Se spune că nu știm să prețuim ceea ce avem decât în momentul în care pierdem acel ceva. Am pierdut atât de multe lucruri pe care, poate, nu știam să le prețuim prea mult: momentele zilnice din sălile de curs, buna dispoziție a colegilor și zâmbetele cu care eram întâmpinați, indiferent de situație, de către profesori. Le-am pierdut pe toate atât de repede, atât de brusc, încât nu am avut timp să ne bucurăm îndeajuns de ele, astfel încât, acum, să nu ne fie atât de dor. Nu am apucat să inspirăm adânc acea simplă bucurie de a ne afla alături de acești oameni, într-o sală de clasă. Pandemia care a pus stăpânire pe întreaga lume ni le-a luat pe toate, le-a furat mișelește și le-a pus într-un punct care, în prezent, pare atât de departe…

Mergeam în (aproape) fiecare zi la cursuri, ne întâlneam cu profesorii, cu colegii noștri și vedeam alți zeci de studenți necunoscuți nouă, pe holuri. Acum, ne vedem doar prin intermediul tehnologiei. Cursurile de altădată din sălile Multimedia2 și Multimedia1 s-au preschimbat în conferințe pe Internet, unde atât profesorii, cât și noi, studenții, ne dăm silința ca educația să nu se oprească. Pauzele în care ne plimbam pe holuri, mergeam la cafenea și râdeam alături de colegi s-au transformat în momente în care stăm singuri în fața unui ecran, așteptând cu nerăbdare să înceapă cursul din nou, ca să fim alături de oamenii cu care eram obișnuiți să fim în fiecare zi, chiar dacă, acum, doar printr-o platformă electronică.

Când am aflat că se suspendă cursurile față în față, prima mea reacție a fost una de veselie, m-am bucurat că voi avea mai mult timp pentru a sta alături de familie și pentru hobby-urile mele. După două săptămâni, mi-am dat seama că, de fapt, mă înspăimântă întreaga situație. Deși sunt o norocoasă, căci am un privilegiu pe care mulți dintre colegii și prietenii mei nu îl au, acela de a putea ieși oricând în curte, la aer, și deși încerc să-mi ocup timpul liber cât de mult pot, mă îngrozește faptul că numărul victimelor crește și tot mai mulți oameni sunt răpuși de acest virus. Mi-e teamă. Mi-e teamă că lumea va sta „pe pauză” mai mult timp decât s-a preconizat, mi-e teamă că totul se va prăbuși, mi-e teamă că unii oameni vor sta singuri, între patru pereți, mult prea mult timp. Sunt îngrozită de gândul că nu mă voi întoarce în următoarele luni în sălile de curs iubite, de la facultate. Sunt îngrozită de gândul că nu-mi voi vedea prietenii mult, mult timp de-acum încolo.

A rămâne „cu picioarele pe pământ”, a rămâne rațional în astfel de timpuri este cel mai dificil lucru pe care l-am trăit până acum. Însă ceea ce am realizat în perioada acestei pandemii este ceva ce nu aș fi crezut vreodată: faptul că iubesc facultatea, iubesc să învăț, să merg la cursuri, să descopăr lucruri noi alături de colegii mei.

Datorită eforturilor depuse de către noi toți, studenți și profesori, mediul academic este la fel de viu, în contextul actual. Cu toții intrăm entuziasmați la cursuri și ne înveselim doar auzindu-ne vocea unul celuilalt. Studiul, educația, facultatea sunt cele care ne țin conectați în permanență și care, cred eu, ne împiedică să ne pierdem mințile în aceste timpuri atât de dificile. Care ne provoacă tot mai mult pe zi ce trece. Chiar dacă, pentru moment, lumea s-a oprit aproape cu totul, educația continuă. Și, odată cu ea, și prietenia.