Jurnal de studenție din izolare Mădălina Jacotă, studentă în anul II la Specializarea Jurnalism UOC

Acasă, momentul trezirii nu s-a schimbat deloc. Este la fel ca la cămin. Indiferent la ce oră sună alarma, fie că e 07:30, fie că e 14:00, un motănel vine lângă mine și începe să se alinte. Se uită la mine insistent cu ochii lui verzi, parcă zicând: „Eu m-am trezit. Tu de ce nu o faci?”. Imediat ce mă trezesc, deschid Youtube-ul și pornesc unul din playlist-urile mele preferate. Astfel, mintea mea e ocupată să fredoneze versuri și pot să uit, pentru moment, de izolare. Râd când mă gândesc că voiam să fac același lucru și la cămin, să ascult muzică dimineața, însă colegele mele de cameră dormeau mereu. Acum parcă aș mai vrea să umblu tip-til prin cameră, cu grijă să le nu trezesc. Nu am mai stat atât de mult timp acasă de vreo doi ani. (Re)Acomodarea a fost dificilă, de la a sta într-o cameră cu alte trei fete gălăgioase și motanul Sonny, la a fi doar tu, singură cu animalul tău de companie.

20200410_170030

În schimb, mă bucur foarte mult că măcar îl am pe Sonny. Tot timpul face ceva ca să-mi distragă atenția . Astăzi, de exemplu, era să cadă de la geam. Se agățase de plasă și începuse să o escaladeze, tentat fiind de păsările care ciripeau în copacul de vizavi. Acum câteva zile, am făcut brioșe cu ciocolată, iar el a reușit cumva să se murdărească de făină. Am vrut să-l prind, dar a fugit. L-am lăsat. După, am văzut că făcuse urme albe de lăbuțe – mărturii ale contribuției lui – prin toată sufrageria și chiar și pe birou. Lista cu isprăvi poate continua.

Această pandemie ne afectează pe toți, fie că ne dăm seama, fie că nu.  Pe mine, personal, cursurile în regim online mă fac să rămân ancorată în realitate. Am proiecte de făcut, articole de scris pentru revista „Ovidianum”, publicație a UOC, iar sesiunea se apropie. De asemenea, un alt an de facultate se apropie de final. Pot acorda mai mult timp studiului acum, că statul în casă este o obligație, dar și o responsabilitate.

Atunci când nu particip la cursuri și seminare, ma uit la filme și seriale. În contextul actual, nu pot să mă mai plâng că nu am timp să văd noul episod din „Grey’s Anatomy” sau din „Legacies”. Îmi iau acum o doză mare de dramă, aventură și thriller, pentru că mai încolo, când o să ia sfârșit pandemia, vreau să petrec cât mai mult timp afară, călătorind sau poate doar stând la o cafenea cu prietenii. Cu ei vorbesc pe rețelele de socializare zilnic, fapt ce îmi reduce din anxietatea provocată de carantină. Așa, timpul trece mai repede. Uneori, las telefonul dat pe difuzor lângă mine, în timp ce gătesc sau fac curățenie, continuând însă să vorbesc cu prietenii mei. Astfel, am uneori impresia că ei sunt în aceeași cameră cu mine.

Nu știu câte zile de carantină au trecut și câte vor mai fi. Sper doar să fie cât mai puține, pentru că fiecare zi devine tot mai apăsătoare. Toată această perioadă m-a făcut să mă gândesc la zilele frumoase, care păreau banale. Eram obișnuită să merg la facultate, poate întârziind uneori la cursurile de dimineață, pentru că îmi era greu să mă trezesc după o noapte de râsete cu colegele mele de cămin. Mi-e dor să-mi petrec timpul cu prietenii mei, să ne plimbăm în grupuri mai mari de trei persoane, pierzând noțiunea timpului, neavând grija că la ora 22:00 trebuie să fim în casă. Nu mi-am dat seama pentru câte lucruri trebuia să fiu recunoscătoare la momentul respectiv, dar acum știu.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.