Antonia IVAN

E o cameră cu pereți albi. O odaie cu tavanul neuniform, cu mobilă veche și înghesuită, cu perdele lungi, imaculate, dar uzate. Lipeam felicitările făcute la grădiniță pentru mama prin fiecare colț, decupam din reviste imagini și le atașam alături de lucrările mele de care eram foarte mândră. Le lipeam cu scotch, dar mamei nu îi plăcea asta, deoarece atunci când le dezlipeam se lua varul de pe pereți. Dar pentru bucuria mea, pentru zâmbetul meu, mama devenea partenerul meu de joacă.

Înainte de Paște, desenam împreună ouă colorate pe hârtie, iar tata ne dădea note. Nu știam să colorez astfel încât să nu depășesc conturul și apăsam foarte tare cu acele carioci, care abia mai scriau. Erau vechi. Mie nu îmi plăceau cum arătau, dar primeam nota 10. Părinții îmi spuneau să mă fac pictoriță, că mă pricep și aș avea succes. Uneori îi credeam, alteori plângeam de ciudă. Pentru că știam că mint.

Acum am 20 de ani, sunt departe de casă și locuiesc singură. Azi nu am cu cine să colorez, azi știu că nu o să fiu niciodată pictoriță, azi simt un gust amar pe cerul gurii și un gol în stomac, cauzat de gândul că am crescut și lucrurile s-au schimbat, iar eu nu o să mai revăd niciodată acea cameră în care am făcut primii pași, în care am plâns de fericire când am aflat că mama îl poartă în pântece pe fratele meu. Totuși, mă întorc acasă la părinții mei. În altă casă, dar cu aceeași iubire. Paștele este sărbătoarea mea de suflet, sărbătoarea care îmi reunește întreaga familie și care ne pune în jurul mesei pe toți, de la mic la mare.

Sărbătorile pascale la rușii lipoveni sunt unice, diferite de cele ale creștinilor ortodocși de pe calendarul nou. M-am născut în această comunitate, din părinți lipoveni, tot aici am învățat primele cuvinte în limba rusă. Am studiat rusă și la școală. În mine bate o inimă de rus. Comunitatea noastră și-a menținut tradițiile și obiceiurile de-a lungul anilor, au rămas foarte bine conservate în timp. Rușii lipoveni păstrează credința în suflet, își păstrează idealurile. Asta ne ține uniți, ne păstrează în aceeași lume, cea a creștinilor de rit vechi.

„Cred că ar trebui să însemne mai mult decât mâncare această zi sfântă”

Bunica mea locuiește din tinerețe în alt sat, dar cu câteva zile înainte de Paște vine la noi acasă ca să ne ajute cu pregătirea mâncării și să mergem împreună la biserică. Pentru ea, bucuria suntem noi, familia ei. „Nu există bucurie mai mare decât atunci când îmi văd nepoții și copiii la aceeaşi masă, păstrând tradiţia. Mi se luminează fața și simt că nu am trăit toți acești ani degeaba”, mărturisește bunica. Ea vine cu un bagaj special de ținute pentru biserică și mereu îmi aduce câte o fustă sau un batic să le probez. Îmi spune că este mândră că își poate vedea nepoata îmbrăcată în costum tradițional, că se regăsește pe ea, cea din adolescență.

Mamaia ne ajută să „împăturim” sarmale. Mama nu are răbdare niciodată, iar noi le pregătim în locul ei. Nu e deloc ușor să gătești pentru cel puțin şapte persoane. Bunica a învățat-o pe mama cea mai bună rețetă de cozonac. De obicei, mama face câte patru cozonaci și nu ne lasă să gustăm din ei până în ziua de Paște. Când eram mică, mâncam pe ascuns și dădeam vina pe tatăl meu. Nu mă puteam abține, toată casa miroasea a coajă de portocală și vanilie. Erau atât de pufoși, crescuți frumos și luceau. Îi ungea cu un amestec din zahăr și ou, apoi presăra nucă. Era și păcat să nu gust cozonacii atunci când sunt calzi.

Cât timp mama face drobul de miel, eu și bunica facem salata de boeuf. „Să nu pui mazăre, că nu iese la fel de gustoasă!”, îmi spune bunica în fiecare an, să nu cumva să uit. „Maioneza adevărată se face la lingura de lemn, să știi, nu la mixer, cum face tineretul. Bați ouăle bine cu ulei până îți amorțește mâna, dar iese o bunătate”, adaugă ea. Când toate preparatele sunt gata, se apropie ora la care eu, bunica și tata plecăm la biserică. „Mergeți voi, mamă, eu am muncit toată ziua și sunt obosită, eu merg mâine dimineață”. O înțeleg pe mama, dar ajunge să facă atâta treabă, încât nu se mai bucură cu adevărat de această sărbătoare. Este epuizată în ziua de Paște. Cred că ar trebui să însemne mai mult decât mâncare această zi sfântă, dar nu vrea să dezamăgească pe nimeni, vrea ca totul să fie ca la carte.

Părea că Dumnezeu e lângă ea şi o ţine strâns în braţe

În noaptea de Înviere, ruşii lipoveni se îndreaptă către biserică îmbrăcaţi în portul popular, dar, din câte am observat, costumele impresionante le păstrează pentru dimineaţa de Paşte. Aşa îmi spunea şi mama mereu: noaptea să nu iau rochiţe albe sau înflorate, căci încă se consideră post şi nu e bine să ieşi în evidenţă. Ţin minte că atunci când eram mică, poate pe la şapte ani, slujba de Înviere era foarte lungă. Începea seara la şapte şi se termina nu mai devreme de două dimineaţa. Între timp, slujba s-a scurtat, spre bucuria copiilor şi a bătrânilor, pentru care era un chin să stea în picioare atâtea ore. Nu ne este permis să stăm jos, există doar câteva băncuţe pe care te poţi aşeza în aumite momente ale serii.

Îmi adunam gaşca de prieteni, cumpăram lumânări pentru familiile noastre şi ne pregăteam să ieşim în curtea bisericii pentru a le aprinde. În această noapte se adună sute de oameni în Biserica Mare, iar atunci când mergem să luăm lumină, înconjurăm biserica de trei ori, cu preoţii în faţă. De multe ori bate vântul şi ne stinge lumânările şi poți auzi copii cum plâng din cauza acestui lucru. Preoţii cântă şi citesc în limba slavonă, iar glasul lor răsună puternic. Alături de ei cântă mai încet şi bătrânii, bătrâni care ţin ochii închişi şi poţi observa cum trăiesc şi se hrănesc cu ce le-a mai rămas: credinţa.

Bunica mă trimitea în faţă cu ceilalţi copii, deoarece noi avem biserica bine delimitată şi segmentată. În faţă, cel mai aproape de altar stau copiii, în spatele lor bărbaţii, apoi femeile. În pronaos, stau de obicei bătrânele. Sunt reguli şi trebuie respectate, am învăţat de mică şi m-am obişnuit, dar pentru mine sunt doar o formalitate. Mă uitam pierdută în sus, în stânga şi dreapta la pereţii pictaţi în culori vii. Erau desene mari cu sfinţi şi animale, iar fiecare perete are o poveste unică, descrisă cu mici pasaje de text în slavonă. Eram fascinată. Un om atât de mic într-o clădire atât de mare! Ţineam lumânările aprinse în mână, foarte strâns, iar ceara se topea şi îmi cădea pe degete. Simţeam că mă frige, dar nu îmi puteam lua ochii de la picturi. Iar ceara se scurgea continuu pe mânuţele mele mici, albe, lăsând în urma sa o urmă roşiatică. Uneori, bunica mă aducea în pronaos cu ea şi o auzeam cum spune rugăciuni în şoaptă. Părea că Dumnezeu e lângă ea şi o ţine strâns în braţe, apărând-o de relele lumii.

„…Și mai sunt și oamenii locului, care oriunde s-ar afla în lume vibrează la auzul numelui satului natal”

În dimineaţa de Paşte, toată familia mea merge la biserică pentru a se ruga şi pentru a sfinţi ouă roşii şi cozonac. Din acele bucate sfinţite pot gusta doar persoanele care au ţinut tot postul, acestea fiind considerate drept dezlegare de la post şi servite înainte de masa în familie. Fiecare dintre noi avem câte un costum nou, un port unic şi personalizat. Femeile trebuie să poarte fustă sau rochie lungă până în pământ, cămaşă sau bluză cu mâneci lungi, batic şi cordon. Bărbaţii poartă cămaşă şi pantalon, iar mulţi dintre ei optează pentru un sacou. Fustele sunt superbe, impresionante, lucrate fin şi atent de către croitorese specializate. Detaliile sunt aurii, argintii, brodate manual, colorate, cu paiete. Tinerii aleg costume înflorate, viu colorate şi deschise la culoare, iar munca pentru a realiza un singur costum este enormă, unele dintre ele fiind lucrate manual.

 Cristina Climov este o croitoreasă din satul meu natal, Ghindăreşti. Ea realizează unele dintre cele mai frumoase costume tradiţionale. Vorbește cu bucurie despre meseria sa, despre ce simte atunci când oamenii îi aleg costumele: „În tradiţia ruşilor lipoveni, costumul tradiţional are un rol important, fiind făcut special pentru biserică, fără de care nu poţi participa la slujbă. Eu, făcând aceste costume, nu pot decât să mă umplu de bucurie şi emoţie atunci când oamenii apelează la mine pentru a le realiza întreaga ţinută de Paşte. Este un sentiment pe care îl trăiesc şi retrăiesc diferit şi din ce mai intens de fiecare dată”, declară Cristina. Tânăra ne spune că sărbătoarea se simte din toate punctele de vedere: „Poţi simţi mirosul Învierii prin natură, copacii sunt înfloriţi, iar pădurea înverzită, împrejurimile renasc”.

Mihai Vîlcu este un tânăr lipovean care s-a mutat din satul natal, dar după mulţi ani petrecuţi departe de casa copilărei sale, de locurile în care şi-a creat primele amintiri, a decis să se întoarcă acasă împreună cu familia pe care şi-a întemeiat-o. Acesta mărturiseşte că, pentru el, adevărata casă va fi întotdeauna aici, locul unde a copilărit şi trăit momente unice: „Totul pleacă din copilărie. Când mă uit spre satul meu, îmi văd copilăria ca într-o oglindă. Îmi vin în minte și retrăiesc de fiecare dată, cu pulsul ridicat, acele amintiri autentice”. Mihai rememorează părți din copilăria sa: „Îmi amintesc drumul către sat, ulița cu acei copii cu care am împărțit prima parte a vieții, copii care și astăzi îmi sunt prieteni. Biserica și slujbele de duminică, magazinul din centru și piața întinsă de-a lungul străzii principale, dealurile pe care am alergat liber, magica Dunăre, insula de peste Dunăre, Mileachii, cu toate misterele ei, așa-numita plajă, Peasocic, cu acel nisip scurs parcă dintr-o clepsidră. Și mai sunt și oamenii locului, care oriunde s-ar afla în lume vibrează la auzul numelui satului natal”.

„Oricine vine, în pragul Sărbătorilor Pascale, la Ghindăreşti, se convinge de măreția şi frumusețea ritualului, de splendoarea veşmintelor”

Ciprian Tudose vorbește cu entuziasm despre tradiţiile locului, despre obiceiurile păstrate foarte bine în timp: “Popoarele supraviețuiesc în istorie prin limba, prin cântecele, basmele şi legendele lor. Am realizat târziu că, trăind de mic în comunitatea ruşilor lipoveni, biserica de rit vechi a ajutat mult în modelarea caracterului meu încă de la o vârstă fragedă. Oricine vine, în pragul Sărbătorilor Pascale, la Ghindăreşti, se convinge de măreția şi frumusețea ritualului, de splendoarea veşmintelor, de existența unui anume mod de comportare în lăcaşul sfânt, specific numai enoriaşilor staroobreadțî (de rit vechi). Observă gesturile oamenilor în timpul slujbei religioase, frumusețea semnului crucii, închinăciunilor. Păstrând cu grijă cărțile bisericești, ruşii lipoveni au transmis, din generație în generație, tradițiile cultului religios vechi, dovedind că sunt oameni cu un suflet deosebit, ordonați, evlavioşi, care respectă cu sfințenie datinile şi obiceiurile”, povestește Ciprian.

Tânărul originar din comuna constănțeană Ghindărești explică și că, din prima zi de Paște, oamenii folosesc altă formulă de salut: „Încă din perioada Postului Mare, toată familia intră într-o stare spirituală, prin rugăciune şi pocăință, iar alimente precum carnea, laptele, ouăle, peştele sunt interzise în afara dezlegărilor oferite în cele 40 de zile. În dimineața Învierii, un obicei păstrat de oameni este acela de a înlocui salutul cu sărutarea pe obraji de trei ori, atunci când se întâlnesc. Spun „Hristos a înviat!” (Hristos voskrese!) şi „Adevarat a înviat!”(Voistinu voskrese!)”, declară Ciprian.

„Am şi eu o inimă aici care bate”

Prietena mea cea mai bună, pe care o cunosc de când aveam cinci ani, a crescut diferit faţă de mine. Părinţii ei erau plecaţi, iar ea locuia cu bunica şi mătușa sa, neavând o relaţie prea fericită cu acestea. Prietena mea nu a cunoscut prea bine ce înseamnă să ai toată familia în jurul unei mese de Paşte. A crescut într-un mediu opus celui în care am crescut eu, iar pentru ea tradiţiile şi obiceiurile nu au avut o relevanţă atât de mare. Nu considera că asta defineşte cu adevărat Paştele. Sunt momente în care sunt de acord cu ea, recunosc, dar pentru că mi-au fost clădite încă din copilărie nişte baze religioase, nu am cum să le ignor în totalitate.

Acum, prietena mea Iulia este stewardesă şi se află la mii de kilometri de casă. Masa ei de Paşte o să fie un sendviş în cabina avionului împrenă cu piloţii, asta dacă are ghinionul să zboare în acele zile. Când locuiam amândouă în satul nostru, mama mea o chema la masă şi pe ea, era ca o soră. Mergeam împreună la biserică. Îmi spune cu un zâmbet larg că Paştele este o zi ca oricare alta pentru ea, că ea se simte la fel, doar că mănâncă mai mult: „Cred că nici eu, nici mama nu am fost adeptele unor reguli religioase. Mama crede mai mult în astrologie, iar eu mergeam la biserică fără să simt neapărat că Dumnezeu mă vede sau mă iartă pentru tot. Mă simt şi eu mai bine de Paşte, simt iubire, am şi eu o inimă aici care bate, dar consider doar nişte formalităţi toate aceste tradiţii. Admir oamenii care au o oarecare ordine în viaţa lor spirituală, dar nu mă văd aşa niciodată. Nu înţeleg nici tonele de mâncare pe care le face lumea. Eu după cinci sarmale nu mai pot să beau nici apă, dar oamenii se pregătesc pentru musafiri. La noi, la mine, de fapt, nu prea veneau musafiri şi nu a trebuit să gătesc. Îmi gătea bunica şi mă invita la masă. Îmi place să cred despre mine că sunt puţin diferită”, mărturisește Iulia.

Pentru mine, Paştele e neschimbat. Sărbătoarea asta reuşeşte să îmi stârnească emoţii profunde în fiecare an. În fiecare an mă simt la fel, mă simt parte dintr-o familie iubitoare, dar mai mult decât atât, mă simt fericită că am crescut în acest colţ de rai, acest sat care şi-a pus amprenta peste umerii mei. Tradiţiile şi obiceiurile au fost păstrate cu sfinţenie şi probabil vor rămâne la fel. Paştele este iubire, mai mult sau mai puţin legată de Dumnezeu. E ziua în care te bucuri că eşti acasă, lângă cei dragi, e ziua în care orice drum din orice colţ al lumii te readuce la începuturi.