Vanessa MIREA

Radu-Florin Dogaru are 18 ani și este voluntar în vama Isaccea, acolo unde ajută refugiații din Ucraina încă din prima zi de la declanșarea războiului. A avut mai multe atribuții, a fost traducător și datorită implicării sale a devenit unul dintre voluntarii de bază. În prezent, Radu face parte din echipele care primesc și coordonează refugiații ce coboară de pe bac, împarte alimente și se ocupă de cazări. A făcut voluntariat pe timp de noapte din cauza fluxului mare de refugiați și a trecut granița în Ucraina pentru a ajuta și pe partea cealaltă, atunci când a fost necesar. Am stat de vorbă cu Radu Dogaru pentru a afla mai multe despre experiența sa ca voluntar la o graniță, pe timp de război.

Vanessa MIREA: Ce anume te-a determinat să fii voluntar în vama Isaccea și de cât timp faci voluntariat?

Radu DOGARU: Eu sunt locuitor al orașului Isaccea și am făcut voluntariat la diferite acțiuni organizate de Primăria Isaccea. În prima zi de la declanșarea războiului, primarul a cerut ajutorul voluntarilor pentru a coordona refugiații care urmau să vină în vamă. Inițial, am fost chemat pentru câteva zile până când ar fi reușit să vină mai multe ajutoare și să se mobilizeze mai mulți voluntari. Era nevoie de mine pentru că în prima săptămână era cea mai mare agitație. După această perioadă, am continuat să vin din proprie inițiativă, pentru că voiam să ajut cât mai mulți oameni și făceam parte dintr-o echipă în care fiecare avea rolul său bine stabilit. Fac voluntariat încă din prima zi de după declanșarea războiului și îmi place să mă implic și să știu că ceea ce fac îi ajută pe acești oameni aflați în impas. Am încercat mereu să mă implic în toate activitățile de voluntariat ale primăriei și în prezent fac voluntariat și la Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

V.M.: Ce activități derulezi în calitate de voluntar?

R.D.: În primele zile de după declanșarea războiului, vama de la Isaccea era tranzitată de un număr foarte mare de refugiați. La început nu eram foarte mulți voluntari, încă încercam să ne mobilizăm și să ne găsim un rol pentru a funcționa eficient, ca o echipă. Cel mai important lucru pentru a coordona refugiații era un traducător. Până să fiu voluntar în vamă și să ajut la primirea refugiaților am fost traducător, vorbeam în limba engleză, dar și rusă pentru studenții străini – marocani, sirieni, turci, arabi – care aveau nevoie de un mijloc de transport, și pentru cei care voiau să se întoarcă în țara de proveniență. Pentru un grup de studenți egipteni a trebuit chiar să vorbesc la Ambasada Egiptului, pentru a le asigura transport înapoi în țară. În următoarea perioadă, am fost implicat intern, în vamă: distribuiam alimente. După ce ISU a instalat corturile pentru a primi refugiații, m-am ocupat de coordonarea acestora. Îi triam pe coloane de câte zece persoane, unde aveau prioritate femeile cu copii.

V.M.: De ce ai ales să faci voluntariat și pe timp de seară?

R.D.: Am făcut voluntariat pe timp de seară deoarece era nevoie de ajutor. Programul era mereu diferit în funcție de ce era necesar să facem ca voluntari. Eram anunțați prin stație de fiecare dată când trecea bacul și, atunci când veneau valuri mari de refugiați, rămâneam să ajut indiferent de ce oră era. La început, erau mult mai mulți oameni implicați, funcționam mai rapid, însă pe parcurs am ajuns să fim din ce în ce mai puțini. În timpul săptămânii eram mai puțini voluntari decât în weekend. Programul meu obișnuit începea de la opt dimineața și în multe din zile stăteam în vamă până la unsprezece-doisprezece noaptea. Când numărul refugiaților care treceau bacul era foarte mare, am stat până la 2 dimineața să ajut, era nevoie de cât mai mulți voluntari implicați.

V.M.: Ai ajutat, în calitate de voluntar, și de cealaltă parte a graniței? Cât de dificilă este coordonarea acolo?

R.D.: Am trecut granița către Ucraina o singură dată, deoarece era necesar să ducem ajutor umanitar pe partea cealaltă. Mașina era încărcată cu alimente și produse necesare refugiaților, însă șoferul nu putea trece granița deoarece nu avea pașaport. Nimeni care avea actele în regulă și deținea permis de conducere nu voia să se ofere voluntar, să treacă bacul către Ucraina. M-am oferit eu să duc acest ajutor pe partea cealaltă către Orlivka, în granița care face legătura cu Isaccea. Am trecut bacul și am descărcat tot ajutorul într-un cort unde se odihneau refugiații. La cealaltă vamă din Ucraina persoanele așteaptă să treacă către România. Cred că la noi, la Isaccea, este mai complicată coordonarea deoarece noi trebuie să primim refugiații și să îi cazăm, să le oferim un loc sigur unde să stea.

„Aveau urme de gloanțe pe exteriorul mașinii și mulți dintre ei aveau geamurile sparte și acoperite cu celofan”

V.M.: Ce te-a marcat cel mai mult de când ești voluntar în vamă?

R.D.: Cel mai mult am fost impresionat de starea refugiaților și de poveștile acestora, de sacrificiile pe care le-au făcut pentru a ajunge în siguranță în România. Am ajutat persoane din toate zonele Ucrainei, chiar și din cele mai afectate regiuni. Anumiți refugiați care au venit cu mașina și au tranzitat aceste zone aveau urme de gloanțe pe exteriorul mașinii și mulți dintre ei aveau geamurile sparte și acoperite cu celofan. Eram curios să înțeleg ce s-a întâmplat, de ce au venit în această stare. Mi-au povestit că geamurile au fost sparte în urma undelor de șoc de la bombele ce au fost lansate în apropierea zonelor pe care le tranzitau.

Într-o seară, un grup de refugiați mi-au povestit că se retrăgeau spre Odessa de la Nicolaev și au fost prinși în mijlocul atacului între armata ucraineană și rusească. Au fost prinși în mijlocul focurilor de armă și au fost nevoiți să fugă pe câmp cu mașinile.

Sunt impresionat de toate aceste povești și de starea refugiaților. Îmi pare foarte rău de copii care au suferit și care și-au pierdut anumiți membri ai familiei în acest război. Într-una din primele zile ca voluntar, am ajutat un bărbat care trecuse granița cu fetița sa. Proveneau dintr-o zonă foarte afectată, iar soția acestuia, care era soldat în cadrul armatei, murise. Tot blocul unde locuiau era distrus și au fost nevoiți să își facă un mic bagaj și să fugă din calea războiului. Fetița era încă în stare de șoc, chiar dacă era în siguranță, acum, în România.

V.M.: Cât de implicați mai sunt oamenii în activitățile de donație sau de voluntariat  în această perioadă, la vama Isaccea?

R.D.: Numărul voluntarilor este mai mic acum, comparând cu primele zile. Este adevărat că și numărul refugiaților care vin, în prezent, la noi în țară prin vama de la Isaccea este mult mai mic. Au mai rămas doar câțiva voluntari care vin constant și în majoritate sunt persoane adulte. Tinerii au fost foarte implicați la început, studenții ne ajutau foarte mult. Tinerii lipoveni și moldoveni care cunoșteau foarte bine limba engleză sau ucraineană erau cei care veneau ca traducători, în timp ce adulții se ocupau de celelalte activități.

V.M.: De ce au nevoie cel mai mult refugiații când ajung în România?

R.D.: Pentru refugiați, primordială este cazarea. Ca obiecte pentru donații avem de toate, atât produse alimentare, cât și de igienă, am fost asigurați cu toate cele necesare. Este nevoie prima dată de o cazare și de cartele SIM pentru ca refugiații să poată vorbi cu rudele. Prima dată aceștia primesc mâncare și apă, copiii primesc jucării de la Crucea Roșie, iar pentru părinții care au nevoie sunt puse la dispoziție produse de igienă pentru bebeluși, biberoane, lapte praf, și altele. Unele persoane sunt deja așteptate de cineva, știu unde vor să se ducă, dar sunt unii care vin fără un plan stabilit și sunt asigurați de către noi cu toate cele necesare, inclusiv cazare. Față de perioada de început, când refugiații erau cazați la Isaccea, acum toți sunt duși la Tulcea, în diferitele centre special amenajate pentru aceștia.